Mircea Eliade
Taine...
Săptămâni sfârşite în lecturi pentru examene, singur. Nu voiam să întâlnesc pe nimeni şi nu lăsam pe nimeni să mă vadă. Munceam în mansardă, înfrigurat nu de ceea ce îmi vor cere profesorii să ştiu, ci de câmpurile de întuneric pe care le descopeream înaintea şi în jurul meu.
După fiecare pagină înţeleasă, mă surprindeam dorind alte pagini, alte cărţi, alte urcuşuri. Cu cât înţelegeam mai mult, cu atât mă cuprindea disperarea. Tăceam şi munceam. „Toţi cad biruiţi de lărgimea ştiinţei; toţi se plâng de neputinţa minţii în faţa adevărului risipit printre mii de cărţi şi de ţinuturi; toţi sfârşesc tânguindu-şi falimentul enciclopedismului. Mi-am făgăduit să ajung un erou în etică; de ce să nu ajung şi un erou în ştiinţă?
De ce să nu creez din mine o capodoperă? De ce să nu fac din viaţa mea spirituală oglinda veacului meu?
Nu trebuie să mă înspăimânt de eşuările înaintaşilor; ei au lucrat pătimaş, dezorganizat, precipitat. O viaţă spirituală eroică, nu cu exaltări retorice, nu cu lecturi îndobitocitoare, ci cu calm, cu metodă, şi cu disciplină. Am fost prea mult înrâurit de falimentul universalismului la Papini. Trebuie să mă scutur de neîncredere. O dată ce voi realiza asceza etică, de ce să nu realizez şi asceza erudiţiei universale? Fireşte, nu se poate stăpâni tot; dar se pot culege şi însuşi toate esenţele geniului omenesc; îmi vor trebui cinci, zece sau cincizeci de ani.
Atunci îmi voi spune: m-am creat din nou, prin muncă aspră, necunoscut de nimeni; mi-am depăşit speţa, pentru că în sufletul şi creierul meu s-au adunat toate roadele muncii omeneşti; din seminţele lor pot răsări păduri, lanuri, grădini..."
Lucram tot mai îndârjit. Nu primeam pe nimeni, nu doream pe nimeni. Mă deşteptam în zori şi, pe lungi fâşii de hârtie, însemnam tot ce trebuia să cunosc; fâşiile ajungeau din zi în zi mai numeroase.
Nu disperam. „Orice criză trebuie soluţionată prin muncă. Nu rezistă nici un obstacol muncii încruntate, nesfârşite, calme. Cei care au căzut, au fost slabi. Eu trebuie să ajung la ţintă. Fără urale, fără glorie, fără daruri, voi birui. Nebunia şi moartea sunt gânduri care înspăimântă pe cei mediocri. Pe mine, nu!"
„Totul trece, totul trece..." înţelegeam că mai trebuie să lămuresc un amănunt indispensabil operei mele, realizării vieţii eroice; cât să cer de la voinţă. Mi-aminteam discuţiile de la schit. Dacă Dumnezeu nu vrea să pogoare asupra-mi har? Gândul mă îndârjea. „Am să ajung şi fără Dumnezeu!"
Lucram zi după zi, noapte după noapte.
